Organizarea unui referendum pe problema retragerii Marii Britanii din Uniunea Europeană este una dintre promisiunile electorale făcute la începutul anului 2013 de către liderul conservator David Cameron. Dacă la momentul respectiv majoritatea britanicilor erau în favoarea rămânerii în Uniune, iar posibilitatea referendumului nu-i îngrijora prea tare pe liderii europeni, Brexit este trei ani mai târziu unul dintre principalele puncte de discuție pe agenda Consiliului European (urmează summit-uri pe 18-19 februarie și 17-18 martie). Referendumul, care va fi organizat cel mai probabil în a doua jumătate a acestui an, este însă doar punctul culminant al unei relații aparte între Marea Britanie și continent.
În jurul datei 6100 i.Hr. retragerea unor ghețari surpă coasta Norvegiei, iar tsunamiul provocat este suficient de puternic încât să acopere sub ape o zonă mare de pământ din nord-vestul Europei, numită Doggerland. Teritoriul de astăzi al Marii Britanii devine din peninsulă, insulă, despărțit acum de continent prin Canalul Mânecii. Deşi perspectiva unei analize minuţioase a schimbărilor survenite în următoarele opt milenii e fără îndoială entuziasmantă pentru cititor, o vom rezuma în câteva propoziţii.
Deşi există numeroase schimburi culturale peste Canalul Mânecii şi Marea Nordului, inclusiv printr-o colonizare romană şi mai târziu, normandă, cu impact profund asupra culturii indigene, insularitatea scutește Marea Britanie de redefinirile de granițe tipice Europei continentale şi stimulează dezvoltarea unui imperiu colonial-maritim care are la apogeu peste 450 de milioane de supuşi. Insulară pare şi atitudinea generală a britanicilor față de Europa, un continent de care sunt (splendid) izolaţi la sfârşitul secolului XIX şi din care nu se simt parte; Europa răspunde proporţional.
Drept dovadă – în 1963, când De Gaulle îi refuză Marii Britanii accederea la piața comună (Comunitatea Economică Europeană) invocă diferențe structurale, nu doar economice, între Marea Britanie și continent. Își încheie discursul de veto spunând că speră ca în anii următori Marea Britanie să “acosteze” la continent. “Are în toate acţiunile ei obiceiuri şi tradiţii foarte pronunţate şi foarte originale. Pe scurt, natura, structura, chiar situaţia (conjuctura) care sunt ale Angliei diferă profund de cele ale continentalilor”. Pe de altă parte, Churchill îi spune lui de Gaulle că relaţia Marii Britanii cu America va fi întotdeauna mult mai strânsă decât cea cu Europa continentală – „Știu acest lucru: de fiecare dată când avem a alege între Europa și largul mării, vom alege largul mării . De fiecare dată când trebuie să aleg între tine și Roosevelt, voi alege Roosevelt!”.
Imediat după razboi, economiile slăbite ale ţărilor europene şi aversiunile politice – începând cu tensiunile istorice franco-germane – puneau în pericol viabilitatea Statelor Unite ale Europei; grăitor e eşecul Comunităţii Europene de Apărare din 1954. La începutul anilor ‘60, Marea Britanie îşi schimbă atitudinea faţă de proiectul european. Joacă un rol factori multipli, în măsuri greu de cuantificat – după Criza Suezului (1956), “relaţia specială” între Anglia şi America se răceşte. Pe de altă parte, Marea Britanie e forţată să se adapteze unei epoci post-coloniale, iar Comunitatea Economică Europeană îşi dovedeşte profitabilitatea (mai mare decât a EFTA, din care Marea Britanie făcea deja parte). După două veto-uri ale lui De Gaulle, în 1963 şi 1967, Marea Britanie devine membru al Comunităţilor Europene, precursorul Uniunii, însă sentimentele eurosceptice nu dispar odată cu semnarea unor tratate.
Regrete post-aderare
Contextul economic se schimbă. În anii ‘70 Marea Britanie primise titlul de “om bolnav al Europei” şi “în anii ‘80, mulţi politicieni britanici argumentaseră că Marea Britanie avea multe de învăţat din modul în care Franţa şi Germania îşi administrau economia”. În schimb, “la sfârşitul anilor ‘90 punctul de vedere predominant în Regatul Unit era că restul Europei avea multe de învăţat de la britanici” scrie Charles Grant, analist al Centre for European Reform. În 1999, Margaret Thatcher spune “Pe parcursul vieţii mele toate problemele au avut originea în Europa continentală şi toate soluţiile au venit din partea naţiunilor anglofone din întreaga lume”.
The Economist sugerează într-un articol despre euroscepticism că o parte dintre membrii partidului Tory speră să reconstituie un alt bloc politic, o alternativă la UE, sub forma unui bloc economic al Commonwealth-ului. În plus, City of London, care s-a dezvoltat excelent în lipsa monedei euro, a devenit din ce în ce mai anti-european în ultimii 10 ani, conform lui Charles Grant. „Mulţi finanţatori au ajuns să vadă Uniunea Europeană în principal ca sursa fiecărei reglementări care le displace” explică acesta.
Calculului economic i se adauga anxietatea unui fost imperiu care îşi vede suveranitatea ameninţată, tensiuni sociale cauzate de imigranţi şi un clivaj cultural-istoric consemnat şi exacerbat de conştiinţa populară. Un studiu recent (martie 2015) pe tema atitudinilor britanicilor legate de Europa arată că doar 15% din cetăţenii britanici se identifică drept europeni (o constantă din 1996, când această întrebare a fost pusă pentru prima dată de către operatorii de sondaj). Pe problema imigranţilor din interiorul UE, 41% dintre respondenți consideră costurile mai mari decât beneficiile. Mai mult, 63% dintre britanici sunt eurosceptici, această atitudine fiind definită fie prin dorința de a părăsi sau cea de a reduce puterile Uniunii Europene. Dintre cei care se identifică drept europeni, doar 7% vor să iasă din Uniune, deși mulți sunt critici la adresa instituțiilor europene; 43% dintre cei care se simt europeni spun că vor ca puterile UE să fie reduse. Iar atitudinile negative faţă de Uniune sunt în creştere – într-un sondaj realizat în decembrie 2015, 47% dintre respondenți se declarau în favoarea părăsirii Uniunii. cu doar 38% în favoarea rămânerii și 14% indeciși.
Brexit
După o criză economică care a demonstrat pericolele interdependenței economice și o criză a refugiaților care alimentează temerile britanicilor privind migrația, termenul “Brexit”- British exit, ieșirea Marii Britanii din Uniunea Europeană – a intrat în uzul comun. Prim-ministrul David Cameron şi-a luat angajamentul ca până la sfârşitul anului 2017 să organizeze un referendum pe tema ieşirii din Uniune.
Ce impact ar avea Brexit? Depinde de cine interpretează datele. The Economist abordează într-un articol recent oportunitatea Brexit din punctul de vedere al Marii Britanii, incluzând atât date furnizate de campaniile In (pro-uniune) şi Out (eurosceptică), care diferă major, cât şi analize independente. Pronind de la date furnizate de OECD (Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică), The Economist conchide că Marea Britanie este una dintre ţările cu cele mai puţine reglementări în domeniul economic-fiscal dintre statele membre ale Uniunii, astfel încât e greu de crezut că Brexit ar aduce o despovărare majoră de reglementări. În plus, în orice scenariu post-Brexit, Regatul Unit va trebui să se conformeze unor serii de standarde aplicate în cadrul pieţei comune, dacă vrea să continue să aibă relaţii comerciale strânse cu alte ţări europene. Mai mult, Reprezentantul pentru comerţ al SUA, Michael Froman, a declarat la sfârşitul anului trecut că SUA nu este în mod particular interesată de acorduri bilaterale de liber-schimb cu o singură ţară – în cazul Brexit, Marea Britanie.
În momentul de faţă, 45% din totalul exporturilor de bunuri şi servicii din partea Marii Britanii se fac către ţări membre ale Uniunii. Confederation of British Industry, o importantă organizație de lobby a sectorului de business, a publicat în 2015 un studiu în care arată că aproximativ 70% din IMM-uri și 80% din companiile mari susțin rămânerea în Uniune.
Brexit ar decredibiliza proiectul european, deja şubrezit de crizele economice şi de securitate de la început de secol XXI. Interesantă este schimbarea pe care ieşirea Marii Britanii din Uniune ar avea-o asupra procesului decizional european. VoteWatch Europe analizează modul în care echilibrul de putere din cadrul instituţiilor Uniunii şi, pe cale de consecinţă, politicile europene, se vor schimba în absenţa europarlamentarilor britanici. Printre tendinţele identificate se număra birocratizarea şi armonizarea reglementărilor fiscale (pozitive sau negative, depinzând de orientarea politică).
“Noua inţelegere”
Nu ar avea rost să vorbim despre Brexit, însă, dacă o a treia cale – a negocierii – s-ar dovedi viabilă. David Cameron, un conservator care nu vrea să ridice ancora, ci să mulţumească sentimentele eurosceptice care au crescut masiv baza de votanţi a UKIP, a ales să lucreze împreună cu instituţiile europene în vederea obţinerii unor concesii pentru britanici. Aşa cum unii comentatori au atras atenţia, Marea Britanie şi Uniunea Europeană se afla într-o poziţie dificilă; acestea trebuie să găsească o cale de mijloc între pacificarea vocilor eurosceptice prin obţinerea unor prevederi cât mai favorabile pentru Regatul Unit şi respectarea principiilor constitutive ale Uniunii, astfel încât să nu acorde Marii Britanii genul de tratament preferenţial care să trezească ostilitatea altor state membre. Pe 2 februarie a.c., preşedintele Consiliului European, Donald Tusk, prezintă o variantă brută a unei înţelegeri cu Marea Britanie, structurată în 4 capitole de negociere – guvernanţă economică, competitivitate, suveranitate, precum şi prestaţii sociale şi libera circulaţie.
În secţiunea legată de guvernanţa economică se reiterează angajamentul Uniunii pentru creşterea integrării economice a statelor membre. La punctul 3 se stipulează că ţările care nu au adoptat moneda euro nu sunt responsabile pentru acoperirea costurilor generate de destabilizări ale zonei euro. “Măsurile de urgență și de criză pentru asigurarea stabilității financiare a zonei euro nu vor presupune responsabilități bugetare pentru statele membre a căror monedă nu este euro, sau, după caz, pentru cele care nu participă la uniunea bancară. În cazurile în care costurile, cu excepția celor administrative, care derivă din măsurile de urgență și de criză menționate la primul paragraf sunt suportate din bugetul general al Uniunii, vor fi instituite mecanisme corespunzătoare pentru a asigura rambursarea integrală”.
Al doilea capitol este competitivitatea, pe tema căreia se ia un angajament foarte general în direcţia debirocratizării: “instituțiile UE relevante și statele membre vor lua măsuri concrete către o mai bună reglementare… Acest lucru înseamnă reducerea sarcinilor administrative și a costurilor de conformare pentru operatorii economici, în special pentru întreprinderile mici și mijlocii, precum și abrogarea legislației inutile”.
A treia secţiune pune în discuţie suveranitatea. De-a lungul istoriei construcţiei europene postbelice apar numeroase tensiuni între viziunile diferite asupra viitorului Europei, acestea putând fi împărțite în două principale modalități de raportare la binomul “unitate-diversitate”: tabăra federalistă și tabăra inter-guvernamentalistă. Aceste două direcții rămân până astăzi în opoziție, deoarece reprezintă o expresie a tensiunii perene între respectarea libertăţilor individuale și asigurarea bunăstării comune. David Cameron spunea anul trecut că „Angajamentul din Tratat pentru o uniune mai strânsă nu este un angajament care ar trebui să se mai aplice Marii Britanii. Nu credem în el, nu-i subscriem”. În urma negocierii cu Marea Britanie, Consiliul European asigură că “trimiterile la o uniune tot mai strânsă între națiunile europene nu reprezintă un temei pentru extinderea domeniului de aplicare al niciuneia dintre dispozițiile tratatelor sau ale legislației secundare a UE. Aceste trimiteri nu ar trebui să fie utilizate pentru a sprijini o interpretare extinsă a competențelor Uniunii sau a atribuțiilor instituțiilor acesteia”. În plus, documentul dă asigurări că extinderea competenţelor Uniunii pot fi modificate doar printr-o revizuire girată de toate statele membre.
Documentul continuă: “Este recunoscut faptul că Regatul Unit, având în vedere situația specifică în care se află în temeiul tratatelor, nu este angajat pe calea continuării integrării politice în Uniunea Europeană. [Acest conținut va fi inclus în tratate în timpul următoarei lor revizuiri, în conformitate cu dispozițiile relevante ale tratatelor și cu cerințele constituționale respective ale statelor membre.]” Euroscepticii ar fi dorit eliminarea definitivă a ideii de uniune mai strânsă ca deziderat.
A patra secţiune, denumită “prestaţiile sociale şi libera circulaţie” se referă la tema migraţiei. Tensiunile generate în trecut de migraţia intra-comunitară (dispre ţările est-europene, parte a noilor valuri de aderare) au fost exacerbate în ultimii doi ani de “criza refugiaţilor” extra-europeni. Partide ultra-conservatoare de tipul UKIP invocă două dificultăţi majore în procesul de integrare al imigranţilor – economică şi culturală. Se propun un mecanism de protecţie care să limiteze accesul imigranţilor la servicii de asistenţă socială până la 4 ani de la momentul intrării pe piaţa forţei de muncă şi acordarea de puteri crescute de a opri imigrarea unor persoane considerate a fi periculoase pentru securitatea statului.
Documentul include “o propunere de modificare a Regulamentului (CE) nr. 492/2011 privind libera circulație a lucrătorilor în cadrul Uniunii, care va prevedea un mecanism de alertă și de salvgardare ca răspuns la situațiile în care se înregistrează un aflux de lucrători din alte state membre de proporții excepționale pe parcursul unei perioade extinse de timp. Un stat membru care dorește să recurgă la acest mecanism ar urma să notifice Comisia și Consiliul de faptul că există o astfel de situație excepțională, de o anvergură care afectează aspecte fundamentale ale sistemului său de securitate socială, inclusiv obiectivul principal al sistemului său de prestații condiționate de încadrarea în muncă, sau care dă naștere unor dificultăți serioase și care sunt de natură să persiste pe piața muncii sau exercită o presiune prea mare asupra bunei funcționări a serviciilor sale publice. Pe baza unei propuneri prezentate de Comisie în urma examinării notificării, Consiliul ar putea, prin intermediul unui act de punere în aplicare, să autorizeze statul membru în cauză să restricționeze accesul la prestațiile condiționate de încadrarea în muncă, în măsura în care este necesar.” Faptul că statul ar necesita o autorizaţie din partea Consiliului pentru a impune anumite restricţii scade în mare măsură puterea acestei prevederi.
Secretarul de stat britanic pe probleme de politică externă, Philip Hammond, spune că negocierea este “un important pas înainte”, dar atât el cât şi Cameron admit că nu rezolvă complet problemele cu care se confruntă în viziunea lor Marea Britanie. Eurosceptici precum Nigel Farage, liderul partidului UKIP şi al grupului europarlamentar EFDD (Europe of Freedom and Direct Democracy) au fost nemulţumiţi de această înţelegere, iar ziarele britanice cu politică editorială conservatoare cum ar fi The Sun, Daily Mail şi Daily Express resping rezultatul negocierii pe prima pagină: negocierile cu Donald Tusk ar fi o “glumă” şi “o înşelătorie”. Pe de altă parte, în luna noiembrie a anului trecut Margaritis Schinas, purtător de cuvânt în cadrul Comisiei Europene, declara că unele dintre propunerile lui Cameron nu sunt compatibile cu principiile Uniunii; refuzarea unor beneficii sociale migranţilor ar fi egală cu “discriminarea directă”.
Înţelegerea a fost numită de mai multe ori “un început de negociere”. Rămâne de văzut cât de mult poate Marea Britanie să se îndepărteze de mal până să fie purtată de curenţi în larg.
Ioana Covei
Conţinutul acestui material nu reprezintă în mod necesar poziţia oficială a Institutului Qvorum. Opiniile exprimate aparțin autorului.
