INTERVIU: E.S. dna. Ambasador Paraschiva Bădescu

18119105_1291169964266152_7662706181891116051_n

Excelența sa, doamna Ambasador Paraschiva Bădescu, a construit o carieră prolifică în domeniul diplomației încă din 1961. O lungă perioadă de timp, doamna Bădescu a fost singura femeie ambasador din Ministerul român al Afacerilor Externe. De asemenea, a fost ambasador al Organizației pentru securitate și cooperare în Europa (OSCE) ÎN Turkmenistan (2000 -2004), apoi a fost şef adjunct al misiunii în Serbia şi Muntenegru (2005-2006) şi ambasador al aceleiaşi organizaţii în Muntenegru (2006-2010). Excelența Sa a jucat un rol esențial asupra relațiilor României cu OSCE.

1) Doamnă Ambasador,  aveți o experiență remarcabilă în mediul diplomatic. Cum a început totul? Care a fost momentul în care v-ați decis că vreți să activați ca diplomat?

 Am intrat în Ministerul de Externe în 1961, la scurt timp după numirea lui Corneliu Mănescu în funcția de ministru de externe, când se producea o cotitură semnificativă în politica externă a României, se trecea la o reformare radicală a corpului diplomatic român. Din echipa alcătuită treptat în M.A.E., sub îndrumarea ministrului Corneliu Mănescu și Mircea Malița, adjunctul ministrului, nu mai erau cadre vechi cu afiliație sovietică notorie. Formarea noilor diplomați era axată pe tradiții ale școlii românești, promovarea intereselor naționale și afirmarea pe plan internațional. S-a pus cu multă exigență problema întineririi personalului cu cadre cu pregătire profesională adecvată.  Era un  început de reformă profundă în minister, pe care era însărcinat s-o realizeze atât pe plan strategic, cât și al resurselor umane, vizând pregătirea diplomației române pentru ce era să urmeze curând: pregătirea și adoptarea Declarației din 1964, considerată pe drept ”Declarația de independență”. Nu era o perioadă ușoară, sau lipsită de provocări; se pregătea o echipă de profesioniști selectați și pregătiți cu grijă.  In ce mă privește, abia terminasem liceul, ca șef de promoție, iar planurile mele vizau o cu totul altă carieră.  Era o perioadă complexă, marcată prin  distanțarea progresivă a României de „marele frate sovietic”.S-au depus eforturi pentru identificarea și atragerea personalului corespunzător noilor provocări, în toate pozițiile. Eu nu eram vizată pentru o poziție de diplomat, ci de ”personal tehnic, de asistență”.  Diplomația română în acea perioadă a reușit să obțină succese de netăgăduit, ceea ce au recunoscut și reprezentanții altor țări în memoriile și analizele lor.

2) Care considerați că au fost pașii esențiali către cariera de succes pe care o aveți?

 Nu aș spune  „pași concreți”, ci munca, disciplina, lărgirea și aprofundarea cunoștințelor necesare activităților pe care le desfășuram: probleme politice, limbi străine,stăpânirea mijloacelor de comunicație modernă ș.a.  Primele mele „sarcini de serviciu” au constat, în general, în ceea ce revine „personalului de asistență„ (assistant staff) a activității diplomatice: note (inclusiv stenografie), traduceri, sinteze ale diferitelor dezbateri, analize, pregătirea dosarelor documentare etc. In această calitate, din 1962, am însoțit numeroase delegații la reuniuni internaționale, alături de diplomați renumiți precum Acad.Mircea Malița, Ambasadorii Nicolae Ecobescu, Valentin Lipatti, Constantin Flitan, Constantin Ene, Constantin Vlad, Constantin Oancea ș.a., de la care „am deprins tainele profesiei de diplomat”, urmărindu-i la diferite dezbateri și negocieri multilaterale deosebit de complexe și bucurându-mă de aprecierea acestora în ceea ce  privește activitatea mea. Totdeauna am considerat că experiența acumulată în acea perioadă a fost ca ”o academie diplomatică” – am făcut parte din echipa României la 5 sesiuni ale Adunării Generale O.N.U., inclusiv deținerea președinției acesteia de către ministrul de externe al României, Corneliu Mănescu, în 1967/68, numeroase consfătuiri pe linia Tratatului de la Varșovia, reuniunile din cadrul procesului de la Helsinki, finalizat cu adoptarea Actului Final al Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa (Helsinki,1 august 1975),  precum și alte reuniuni.

 3) Cum ați defini condiția femeii diplomat în timpul regimului comunist? Cum s-a modificat rolul diplomației după trecerea la democrație?

 Până în anul 1990, deși, în MAE erau un număr de femei bine pregătite,cu studii superioare, având cunoștințe de limbi străine și în alte domenii  necesare  activității diplomatice, preferința era, însă, în favoarea bărbaților. Erau doar două femei diplomat. Nu aș putea spune exact care erau motivele. In ce mă privește, deși, după cum am menționat, activitatea mea era apreciată de conducerea ministerului și de colegi, deseori cu îndemnul de a susține examenul pentru gradul diplomatic, existau voci care mă preveneau că îmi voi asuma riscul de a fi transferată din Minister. Ceea ce s-a și întâmplat când, la insistențele ministrului de externe Ștefan Andrei, i-am urmat instrucțiunile și am susținut cu succes examenul, iar la foarte scurt timp după acordarea gradului diplomatic am fost transferată  din M.A.E., în procesul „rotației cadrelor”. Astfel, în perioada  1980- 1990 am lucrat la Redacția Publicațiilor pentru Străinătate, ca redactor de rubrică,  Sef al  Secției traduceri în și din limba rusă, a diferitelor reviste și  publicații, precum ”File de istorie”, ”Literatura Română”, ”Orizonturi românești”, ”România” ș.a .Aș putea spune că a fost o perioadă benefică pentru mine: mi-am consolidat cunoștințele de limbă, am început să public diferite articole și traduceri de  cărți, în timp ce în  Minister continua procesul rotației, afectând considerabil compoziția corpului diplomatic..

        La sfârșitul anului 1989, am fost invitată să revin la MAE.  Deși am avut multe ezitări,  am constatat că situația s-a schimbat radical, inclusiv perspectivele în ce mă privește. Numărul femeilor în funcții diplomatice a crescut considerabil, multe dintre ele afirmându-se și cunoscând un parcurs ascendent al carierei diplomatice. Prejudecățile privind promovarea femeilor s-au estompat, deși mai apăreau unele etichetări și răutăți de culise. O tânără capabilă, care învață repede și muncește cât șase, e preferabilă oricărui diplomat-bărbat, comod și cu ifose – este sfatul pe care l-aș da în ceea ce privește promovarea femeilor. In orice caz, în toate pozițiile pe care le-am avut și a trebuit să fac selecția de personal, au contat nu sexul, ci capacitatea candidatului de a îndeplini sarcinile respective. Deseori, în misiunile pe care le-am condus, numărul de femei era mai mare decât cel al bărbaților.

4) În decembrie 2012 ați fost distinsă cu Medalia Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa. Ce a însemnat experiența OSCE pentru desăvârșirea carierei diplomatice?

Am fost implicată în procesul CSCE/OSCE de la lansarea acestuia la Dipoli/Helsinki, în 1972, până în prezent. Securitatea europeană a constituit un obiectiv de importanță strategică majoră pentru România, pentru atingerea căruia un rol esențial i-a revenit diplomației. Procesul CSCE i-a oferit României cadrul de a-și afirma propria viziune privind securitatea europeană, ca un concept care să se bazeze pe angajamente ferme ale statelor participante, însoțite de măsuri care să facă efectivă renunțarea la forță în relațiile dintre ele. Procesul CSCE – anii 1972-1977-  a constituit etapa în care diplomația română și-a adus o contribuție de substanță la redactarea Actului Final,  Ambasadorul Valentin Lipatti  demonstrând calități uriașe de negociator și diplomat. Era o perioadă în care URSS își aroga dreptul de a dicta celorlalte țări socialiste atitudinea pe care aceștia urmau s-o adopte, era epoca așa-numitei „doctrine Brejnev” de suveranitate limitată. Adoptarea Actului Final de la Helsinki, la 1 august 1975, a fost un triumf istoric al cooperării între Est și Vest  într-o epocă a Războiului Rece, devenind un document emblematic în istoria modernă a securității europene.

 De la semnarea Actului Final de la Helsinki în urmă cu peste 40 de ani, procesul CSCE, transformat în Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE),  supusă unor schimbări dramatice, sistemice, a rămas  un forum de  dialog permanent și acțiuni comune, bazate pe un cadru larg de principii și norme. Evoluția OSCE a răspuns, înainte de toate, necesității de a face față noilor riscuri, provocări și nevoi, fără a avea ambiții strategice. Drept urmare, OSCE nu este o alianță  militară sau o uniune economică, ci, mai degrabă, o asociație de state și popoare care împărtășesc aceleași valori și sunt animate de dorința de a edifica un continent democratic și integrat, fără conflicte și războaie, în care popoarele să trăiască în libertate, prosperitate și securitate. Continuând să fie un canal și o  cale de comunicare între marile puteri și state mai mici pe picior de egalitate, organizația trebuie să se concentreze asupra depășirii divergențelor, noilor provocări și combaterii amenințărilor transnaționale cu care se confruntă.

Mi-am continuat activitatea diplomatică în MAE îndeosebi în domeniul OSCE și a altor structuri de cooperare europeană și  subregională.  In perioada 1993-1997 am fost trimisă, cu funcția de consilier, la Misiunea Permanentă a României pe lângă organizațiile internaționale de la Viena, iar  de la sfârșitul anului 1996-1997, am îndeplinit funcția de Insărcinat cu afaceri a.i. In acest context , aș menționa lansarea proiectului privind asumarea de către România a președinției OSCE, în 2001, idee pe care am inițiat-o, am promovat-o și care a constituit un succes considerabil pentru diplomația română.

 Am făcut parte sau am condus  delegații ale României la negocierea unor importante documente bi- sau multilaterale în domeniul politico-militar. Am fost șef al Centrului OSCE în Turkmenistan (2002-2004), adjunct al Șefului Misiunii OSCE în Serbia-Muntenegru (2005-2006), Șef al Misiunii OSCE în Muntenegru (2006-2010), Șef al Misiunii ODIHR/OSCE pentru Observarea Alegerilor Prezidențiale din Tadjikistan (2013).

In 2004,la Reuniunea Anuală a Diplomației Române,  am primit ”Diploma – cel mai bun funcționar internațional, pentru contribuția la efortul comunității internaționale de democratizare a Turkmenistanului”, iar la 20 decembrie 2012 – Medalia OSCE pentru  activitatea  deosebită în OSCE, fiind, timp îndelungat,  singura femeie în această poziție . Mi-au fost acordate, de asemenea, o serie de premii și diplome de excelență pentru contribuții la diferite evenimente și studii privind problemele de securitate și cooperare europeană.

5) Ați jucat un rol vital în calitate de şef al misiunilor OSCE în Turkmenistan şi Muntenegru. Cum ați descrie aceste experiențe?

Deși diferite, experiențele în cele două țări au fost fascinante atât pentru mine, cât și pentru echipele pe care le-am condus. Când am fost numită Ambasador al OSCE , în ianuarie 2002, mi s-a spus că Turkmenistanul este o țară liniștită din Asia Centrală, iar misiunea mea va consta în monitorizarea proceselor politice și participarea la diferite acțiuni protocolare. Mandatul, însă, a coincis cu câteva evoluții importante, printre care încercarea – reală sau înscenată – de asasinare a președintelui turkmen, chiar în noiembrie 2002, după care regimul autoritar a operat mai multe arestări ale rudelor celor implicați în tentativa de asasinat și a trecut la represalii împotriva disidenților regimului. Măsurile adoptate de guvernul turkmen au provocat reacția comunității internaționale, inclusiv a ODCE. In cooperare cu partea turkmenă,  Misiunea a realizat o serie de proiecte importante în diferite domenii în Turkmenistan,cum ar fi  acțiunile de combatere a terorismului, a luptei împotriva traficului de droguri și armament, consolidarea și dezvoltarea întreprinderilor mici și mijlocii, protecția mediului înconjurător ș.a . – care făceau parte din dimeniunile politico-militară și economică . Statele OSCE erau, însă, preocupate profund de situația în domeniul drepturilor omului, îndeosebi privind libertatea de expresie, religie, asociere, protecția minorităților etnice și religioase ș.a., făcând apel la autorități să respecte standardele internaționale în domeniul drepturilor omului.

Acest domeniu este inclus în mandatul  oricărei Misiuni OSCE. Contextul menționat și apelurile comunității internaționale, disponibilitatea de a acorda asistență pentru respectarea angajamentelor asumate și lansarea unui dialog în această privință  au provocat reacția dură a  autorităților turkmene față de OSCE și șeful Misiunii acesteia.

Activitatea Misiunii și eforturile depute în colaborare cu alte prezențe internaționale în Turkmenistan au fost sprijinite și apreciate de OSCE și țările membre. In acest context, sunt semnificative declarațiile din ședințele forurilor OSCE, articole din presă, conținând expresii de apreciere  din partea unor țări privind activitatea Misiunii și a șefului acesteia în aceste circumstanțe dificile . Astfel, printr-o scrisoare a Asistentului Secretarului de Stat pentru Afaceri Europene și Euroasiatice al SUA, d-na Elisabeth Jones, se arată că: „In Washington, we have been impressed by your ability to pursue the OSCE agenda across the full range of your mandate, contributing directly to increased cooperation in security, economic development, and the promotion of human rights. You have approached your work with creativity, persistence, and a rare ability to overcome suspicion and to build mutual respect. Through proactive engagement, you have not only contributed to a better understanding of the situation in Turkmenistan, but you have encouraged the development of the civil society necessary for a stable and prosperious future. We particularly commend your advocacy on behalf of individuals – you have provided a voice to those who otherwise would have none. Your courage and determination have been an inspiration to your American colleagues in Ashgabat.”.

In ceea ce privește Misiunea OSCE în Turkmenistan, deși dificile, provocările au fost de altă natură, iar satisfacțiile depășirii acestora, de asemenea.  Republica Muntenegru este printre cele mai tinere state cu o foarte veche și complexă istorie în Balcanii de Vest.  Mi-am asumat misiunea ,în ianuarie 2005,  când Muntenegru era parte a Uniunii Serbia-Muntenegru și acționa pentru desprinderea din aceasta, obținerea independenței și lansarea procesului de integrare euro-atlantică. După obținerea independenței, printr-un referendum democratic,în 2006,  această mică și frumoasă țară a depus eforturi susținute în procesul de integrare euro-atlantică, lansând o serie de proiecte concrete,cu asistența OSCE și a altor parteneri internaționali, în procesul de afirmare și consolidare a statului de drept.   Reformele în diferite domenii, îndeosebi consolidarea democrației, a statului de drept, securitate, combaterea corupției și a crimei organizate, reforma militară ș.a.  sunt considerate ca reale „povești de succes”  în regiune și un exemplu pozitiv pentru procesul de lărgire a UE și NATO. Misiunea OSCE, în fruntea căreia m-am aflat timp de 6 ani, a fost receptată pozitiv, atât de liderii țării, cât și de societatea civilă, de populația în general, ceea ce oferea condiții pentru implementarea proiectelor și reformelor în domeniile menționate, consolidând șansele acestei țări de a deveni membră a UE și NATO. Muntenegru este un exemplu pozitiv în Balcanii de Vest, iar negocierile pentru încheierea cu succes a procesului de integrare euro-atlantică ar constitui un semnal pozitiv pentru țările din zonă.  Pentru atingerea acestor obiective importante, Muntenegru trebuie să demonstreze determinarea de a continua reformele, consolidarea instituțiilor democratice și a statului de drept.

6) Care au fost provocările pe care le-ați întâmpinat în timpul misiunilor OSCE?

Cred că, în general, am prezentat provocările cu care m-am confruntat în cele două misiuni. Aș adăuga, totuși, problema „staff„-ului, care , uneori, constituia o provocare serioasă pentru îndeplinirea mandatului Misiunii. Selecția acestuia, împreună cu Secretariatul OSCE, se face conform unui proces, uneori anevoios, pe baza unor criterii și reguli. Candidații trebuie să întrunească anumite condiții: calificarea pentru postul vacant, experiență în domeniul respectiv, limbi străine (limba engleză fiind limba de lucru a OSCE, iar limba țării gazdă este un avantaj considerabil) ș.a. Echipele sunt multinaționale, acționând într-un mediu care are nevoie de sprijinul și asistența OSCE în procesele de asigurare a stabilității și securității, de promovare a unor reforme democratice, bazate pe statul  de drept și respectarea drepturilor omului.  Este necesar, totodată, să ții seama și să respecți tradițiile și specificul țării respective, iar personalul să fie capabil să lucreze într-un colectiv multinațional, multiconfesional. Dacă în Muntenegru – o țară ortodoxă, balcanică, aceasta nu constituia nici o problemă, în Turkmenistan – țară musulmană, aflată în procesul de consolidare a statalității și națiunii (state building and nation building) – era necesară mai multă atenție, pentru a evita orice eventual reproș privind nerespectarea tradițiilor, specificului sau regulilor în vigoare. Respectul față de țara gazdă, în acest sens ,promovarea și consolidarea  dialogului cu aceasta este foarte important. Este, totodată, foarte importantă instaurarea unei atmosfere de colaborare și respect reciproc în cadrul colectivului, între membrii misiunii, provenind din țări diferite și având caractere diferite. Aceeași cerință se impune și în ceea ce privește relația dintre staff-ul local și cel internațional.

7) În opinia dumneavoastră, ce modalități ar trebui să aibă în vedere statul român pentru îmbunătățirea relațiilor cu OSCE?

Relațiile României cu OSCE sunt normale, deși, în  opinia mea, atenția față de implicarea noastră în activitățile organizației s-a diminuat. Mă refer la prezența noastră în misiunile OSCE, participarea la reuniunile acesteia, lansarea unor inițiative sau găzduirea unor acțiuni. România  a participat cu resurse semnificative în acțiunile de reconstrucție post-conflict (EULEX Kosovo, EUPM și Althea in B/H, EUMM Georgia, EUPOL Afghanistan ș.a.). Centrul pentru Reconstrucția Post-Conflict (CeFoR) din România, creat sub egida MAE, ar putea constitui un punct de dezvoltare și pregătire a capacităților de gestionare a crizelor la un nivel comparabil cu cel al altor actori (îndeosebi statele UE și NATO), deschizând oportunitatea acumulării unui rol în acest domeniu.

8) Care a fost una dintre cele mai dificile momente cu care v-ați confruntat în calitate de ambasador al României? Cum este țara noastră privită în cadrul OSCE?

Nu am avut probleme ca diplomat român. Tara noastră continuă să fie bine văzută în OSCE, datorită contribuției diplomației române  de la lansarea procesului de la Helsinki, asumarea președinției în exercițiu în 2001 – un act de importanță și complexitate deosebită pentru întreaga diplomație- participarea la diferite activități ale OSCE, în general.  Asumarea și exercitarea cu succes a președinției OSCE a pus în evidență importanța pe care România, ca stat European, acordă principiilor și obiectivelor OSCE, rolului pe care acestea îl au în edificarea noii Europe. Sper ca această experiență va fi folosită în exercitarea,în 2019, a președinției Consiliului (?) UE

Fă primul pas către o carieră în diplomație aplicând la Around the world Embassies tour!